Îmi aduc aminte, aşa, ca prin negura vremurilor, cum îmi spunea bunica, că eu am văzut lumina zilei într-o noapte. Probabil că acesta este motivul pentru care sunt mereu fascinat de noapte şi de întuneric, indiferent în ce forme s-ar manifesta. Fie că e vorba despre o noapte caldă de vară, sau de o noapte senină si geroasă de iarnă, fie că e vorba de o noapte calmă de tomnă sau de o noapte întunecată şi brăzdată de cuţitele lungi ale fulgerelor, de bubuitul tunetelor şi de răpăiala unei ploi torenţiale, fiecare din ele are farmecul său, care îmi pot produce cele mai felurite emoţii. Dar, gata !... Nu vreau să devin prea sentimental, că asta mă distrage de la scopul principal. Cel de a desluşi împrejurările care m-au adus aici la ospiciul Zang. Dacă stau să mă gândesc bine, tot una din nopţi este responsabilă de debarcarea mea aici. Este vorba despre "noaptea minţii" care m-a cuprins după consumul anumitor fructe tropicale găsite pe o anumită insulă din arhipelagul Limpa. dar cred că ar fi cazul să vă povestesc mai in detaliu:
Navigam liniştit pe marele Ocean numit Internet, când, dintr-odată, s-au arătat la orizont nori negri de furtună. Abia mă iniţiasem în tainele navigaţiei. Era prima furtună care se isca in aceste condiţii şi eram de-a dreptul speriat. Nu eram speriat de furtuna în sine ci de urmările ei, ce ar fi putut să fie de-a dreptul catastrofale. Temerile mele s-au arătat a fi cât se poate de îndreptăţite. Nici nu am avut timp să-mi dau seama de ceea ce se întâmplă, că s-a şi răsturnat căruţa cu ... Ooofff !!!... Doar v-am spus că din cauza fructelor ălora am probleme. De unde căruţă ?... Cum naiba să mergi cu căruţa pe ocean ?... Voiam să spun că a eşuat corabia. (Nava, dom'le, nu orăşelul ăla oltenesc). Probabil s-a ciocnit de vre-un colţ de stâncă şi a început să ia apă, că s-a înclinat atît de mult, încât a trebuit să o părăsesc în grabă. Am înotat spre insuliţa care se întrezărea la orizont şi chiar am reuşit să ajung la ea. Efortul însă, m-a epuizat atât de mult, încât am căzut lat pe plajă şi am adormit.
Cât am dormit n-aş putea să vă spun. O zi, două ... Tot ceea ce ştiu e că atunci când m-am trezit era ziuă. Furtuna se potolise de mult, iar soarele strălucea fix deasupra capului meu, ceea ce însemna că era deja amiaza.
Am ridicat doar capul de pe nisipul plajei pe care eşuasem. Îmi simţeam trupul greu şi o imensă jenă la talpa piciorului drept. Nici nu aveam curajul să încerc să mişc. Mă gândeam cu groază ca nu cumva să-mi fi fracturat piciorul. Aveam o oroare pentru aşa ceva . Totodată mai simţeam şi o foame care îmi răscolea măruntaiele. Stomacul îşi cerea cu insistenţă drepturile. Într-un târziu am îndrăznit să mişc incet piciorul cu pricina. Slavă Domnului !... Piciorul nu avea absolut nimic. Jena provenea de la talpa bocancului care era desprinsă pe jumătate şi mă înţepa cu ţintele ascuţite care se iţeau răutăcioase din material. Nu puteam să plec în aceste condiţii în căutarea hranei şi nici desculţ, deoarece aş fi putut să mă tai în cochiliile de scoici aruncate de valuri cu miile pe plajă. Deci, vrând-nevrând trebuia ca mai intâi să-mi repar cumva, încălţămintea deteriorată, ca mai apoi să caut ceva cu care să-mi potolesc foamea. Evident, pentru început, ceva ce aş fi putut găsi pe plajă: scoici, raci, crabi (Mărginene, taică, nu mai plagia şi vezi că ai mai si greşit o literă la ultimul cuvînt din vers !... Te-ai dus cu un pas mai departe... )
Stridiile crude nu erau prea apetisante, nici crabii, dar au reuşit de bine, de rău, să-mi potolească puţin foamea. Puteam acum să mă ocup de alte probleme existenţiale, cum ar fi de exemplu găsirea unui adăpost. În zonele tropicale în care mă aflam, o furtună putea oricând să se declanşeze ca din senin şi în situaţia mea, o furtună cu ploaie, fulgere şi tunete, nu putea să fie decât ceva extrem de neplăcut. Prin urmare, am pornit in explorarea, pentru inceput sumară a insulei pe care numai întâmplarea a făcut să ajung.
În locul in care mă aflam, după plaja lată de vre-o câteva zeci de metri se înălţa o faleză stâncoasă suficient de înaltă încât să nu mă lase să văd cum se prezintă insula, dincolo de ea. Pentru a-mi putea face o idee despre cum ar putea arăta insula, care nu părea prea mare, aşa cum am văzut-o eu in momentul în care a eşuat corabia, trebuia să escaladez peretele de stâncă inalt de vre-o douăzecişicinci de metri şi aproape vertical, după cum se prezenta în porţiunea sa vizibilă, sau să încerc să fac ocolul insulei. Am optat pentru cea de a doua variantă.
La un noroc, am pornit spre dreapta, de-a lungul plajei. Din păcate, norocul de care vorbeam, s-a dovedit a fi ghinion. Pe măsură ce înaintam, faleza devenea tot mai înaltă şi mai inaccesibilă. Doar piatră goală, spălată de ploi şi arsă de soare. La un moment dat, după parcurgerea a patru sau cinci kilometri, plaja nisipoasă s-a terminat Peretele falezei se ridica răutăcios direct din valurile oceanului. Nici prin apă nu puteam merge mai departe. Apa era adâncă, iar valurile mari se spărgeau de peretele falezei şi de stâncile ascuţite ce se iţeau când şi când printre valuri şi vălătucii de spumă. Am făcut cale întoarsă, mergând anevoie prin nisipul fierbinte al plajei, sub soarele dogoritor care părea că are de gând să-mi topească creierul. Propriile mele urme lăsate pe nisip îmi erau călăuză. Într-un târziu am ajuns în locul din care plecasem. M-am oprit pentru o clipă să mă gândesc ce-mi mai rămâne de făcut. Nu era prea mult de gândit. Unica soluţie era să pornesc în cercetare spre partea stângă. Un nou eşec ar fi însemnat pierzania mea mai ales că incepuse să mă chinuie setea. Foamea o suporţi cum o mai suporţi, setea însă te doboară in câteva ore. Deshidratarea poate fi fatală. Ştiu că există câte unii care se uită cu mirare la mine. Cum se poate muri de sete cu oceanul lângă tine ?... Simplu. Apa oceanului e sărată. Nu poate fi în nici un caz băută. În cel mai fericit caz te poţi uda cu ea să te răcoreşti, însă altceva, nu poţi face.
Am pornit imediat de-a lungul plajei în direcţia opusă celei din care am venit. Orice întârziere nu ar fi făcut altceva decât să înrăutăţească mai mult situaţia şi aşa neplăcută, în care mă aflam. Pe măsură ce înaintam cu ochii aţintiţi asupra peretelui stâncos al falezei pentru a găsi un singur locuşor accesibil pe unde aş fi putut să o escaladez, setea devenea din ce in ce mai chinuitoare. Deşi aveam limba uscată ca o bucată de iască, o simţeam umflată, gata să-mi iasă afară din gură. În disperare, am încercat să mănânc o stridie pentru a-mi umezi gura, dar de această dată mi s-a părut a fi atât de greţoasă, încât am fost nevoit să abandonez ideea. Înaintam cu din ce în ce mai mare greutate. Un nou eşec sau o oprire neprevăzută de mai lungă durată ar fi însemnat sfârşitul aventurii şi de aceea nu aveam de gând să depun armele cu nici un preţ. Picioarele se mişcau anevoie, tîrându-mi trupul toropit de arşiţa insuportabilă. M-am lăsat udat de valurile inalte care se spărgeau pe plajă in vre-o două rânduri, pentru a mă răcori, dar senzaţia de răcoare era de prea scurtă durată. Urma apoi o perioadă in care te simţeai ca în saună, apa aproape fierbând sub arşiţa soarelui. Apoi urma
iar deshiratarea corpului printr-o transpiraţie abundentă şi ceea ce era mai rău, şiroiele de sare rămase după evaporarea apei provocau pe piele o mîncărime îngrozitoare.
Nu ştiu cât am mers aşa cu gândul la găleţi uriaşe cu apă rece, dar ceea ce ştiu este că la un moment dat, plaja s-a sfârşit brusc ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu