Vis de iarnă

Vin sărbătorile de iarnă. Vine acea bucăţică de lună decembrie, atît de sugestiv intitulată drept "Luna Cadourilor". Iată cum, drept cadou, primim provocarea de a visa cu ochii deschişi la ceea ce ne-am dori drept cadou în această perioadă în care în mod simbolic, sau nu, în aproape întreaga lume, fiecare om primeşte câte ceva.

Vrând, nevrând, această provocare mă sustrage din banalitatea cotidiană şi mă face să mă gândesc serios la ceea ce mi-aş dori să primesc in dar în această "Lună a Cadourilor". Dar, cum de mic copil am fost învăţat că ceea ce primim drept cadou în această perioadă nu este altceva decît răsplata muncii petru anul care a trecut, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să mă întreb dacă într-adevăr merit ceva. Dacă aş sta să fac bilanţul ultimelor unsprezece luni, ratiunea îmi spune că, nu numai că Moş Crăciun nu mi-ar aduce nimic, dar ar face şi un ocol considerabil numai să nu cumva să dea ochii cu mine. I-ar fi şi lui jenă, cred, să stea să-mi explice care este motivul pentru care eu, ca orice "copil obraznic", nu fac obiectul preocupărilor sale.

Iar dacă stau şi fac bilanţul realizărilor din anul care a trecut, încep să-i dau dreptate. În nici un caz nu mă ridic nici măcar la nivelul propriilor aşteptări. Asta numai in cazul în care nu trec perioada de şomaj pe care am traversat-o în rubrica "marilor realizări".

Dar, cu toate acestea are şi şomajul, de ce să nu recunosc, părţile lui bune. Iată, de exemplu acum, am la dispoziţie suficient timp liber în care să pot visa nestingherit la darurile pe care ar putea să mi le facă in acest an, Moş Crăciun.

A visa e un exerciţiu plăcut, deşi păgubos. Singurul beneficiu pe care il poate aduce, cu condiţia ca visul să nu se transforme in coşmar, este acela că, măcar in scurta perioadă cît durează visul, îţi dă o stare de împlinire. Din păcate, atunci când visul se termină, cruda realitate îţi aduce o dezamăgire cu atât mai mare cu cît a fost mai frumos visul. Iată care este adevăratul motiv pentru care încerc din toate puterile să ramân pe cât posibil mai mult timp treaz. Nu-mi place să suport dezamăgirile trezirii din vis ...

Şi atunci cum rămâne cu darul lui Moş Crăciun ?... Chiar n-ar trebui să-mi mai doresc nimic ?...Ba da ! I-aş fi recunoscător Lui Moş Crăciun dacă mi-ar înlocui şomajul cu o pensie. Aşa... ca între MOŞI ...

Competiţia

De când eram mic, părinţii îmi spuneau: "Întrece-te pe tine însuţi" ... Bineînţeles am fost nevoit să-i ascult. Sfaturile părinteşti trebuie să fie întotdeauna urmate. Din acest motiv, de atunci mă aflu într-o continuă competiţie. Concurenţi: Eu şi, bineînţeles ... Eu ...
Cel mai greu mi-a fost să iau startul. Pe atunci habar nu aveam ce înseamnă o competiţie, de aceea a trebuit să cer lămuriri suplimentare. Dar, de la cine?... De la părinţii mei, în nici un caz, nu. Din punctul lor de vedere, era suficient îndemnul. În rest, modul în care il voi duce la îndeplinire, rămânea o chestiune care mă privea, direct, Aşa că primul pe care l-am întrebat a fost unul din colegii mei (pe acele vremuri eram "student" în clasa I-a), dar, din păcate nici el nu a reuşit să mă lămurească pe deplin, el, neprimind vre-un îndemn de la părinţii lui. A trebuit deci să mă descurc singur.
În primul rînd trebuia să-mi găsesc un model. Pe cine altcineva aş fi putut să iau ca model, decât pe cel care se afla tot timpul înaintea mea şi, pentru care trebuia să depun uriaşe eforturi pentru a-l depăşi ?... Adică ... pe mine ...
În al doilea rând, o condiţie importantă era ca, modelul meu să execute o acţiune, pe care eu, la rândul meu, trebuia să o fac ... şi mai şi ... De exemplu: dacă astăzi luam o notă proastă, mâine, eu trebuia să iau o notă şi mai ... Oare o fi bine?... Ce mai contează, din moment ce am urmat îndeaproape sfatul părinţilor ?...
În orice caz, se compensa cu faptul că dacă într-o zi luam o notă bună, a doua zi trebuia să iau una şi mai bună. Partea proastă a lucrurilor era că, dacă în primul caz relatat, făceam faţă situaţiei cu brio, în cel de al doilea, lucrurile nu mai stăteu tot atât de bine. De foarte puţine ori reuşeam să mă depăşesc. Totuşi, aplicând cu perseverenţă acest principiu, în viaţă, am avut câteva realizări spectaculoase:
Pe la vre-o 17 ani am băut prima bere cu prietenii. A doua zi am băut trei iar peste vre-o câteva zile chiar patru. Acum, cel puţin nici nu le mai ştiu numărul ... Cînd am spus prima minciună, a doua zi a mai trebuit să mai spun vre-o două sau trei care să o susţină pe prima. Deci, din nou este vorba despre o autodepăşire.
Nu vreau să vă mai plictisesc. Uite, de exemplu blogul acesta vrea să fie o replică inteligentă a unui blog foarte bun pe care l-am scris săptămâna trecută.
..........................................
Oooooffffffff !!!! ... Iar am căzut pe locul al doilea !...